ai să-mi lipseşti!

acoperă-mă cu iubirea ta

şi nu te teme

ea e acolo

a fost şi mereu te va urma.

nici nu vei şti

că voi fi lângă tine

iubindu-te mereu

singur…

ai să vezi

lumea ta e la fel

nici mai bună nici mai rea

fără mine!

zidul amprentei

mereu îmi zici

că viaţa e frumoasă.

aşa e am trecut şi eu pe lângă ea

admirându-i formele!

ei şi?

cel puţin teoretic

mâine va fi mai bine!

 

în oraşul meu

se ia amprenta sufletelor,

punându-le faţă în faţă,

de-o parte şi de cealaltă

a internetului.

şi atunci am văzut

că lumea ta nu există,

pentru că eu nu sunt

decât o atitudine în gândurile tale.

şi-atunci am ştiut

că lumea mea nu există,

pentru că în visele mele

oraşul meu şi-a zidit amprenta.

şi-atunci am simţit

ca oraşul meu

nici măcar al meu

nu mai e.

Dor de poli

podul deasupra deznădejdilor e şubred
pe cărarea reîntoarcerii la tine creşte iarba.
de următorul pas mi-e frică,
n-aş putea să-l zăbovesc.
pe primul pas
l-aş putea regreta…
văd strălucirea ochilor tăi dar
nu pot face nimic decât
să cârpesc
frânturile de viaţă de până acum,
să ascult
“Brother in arms” visând
cu ochii întemniţaţi între braţele tale
ca un râu între maluri,
între cer şi albie.
te-a ars vreodată îmbrăţişarea
aceloraşi doi poli.
ai aceleiaşi duminici
neapropiate pentru că suntem la fel
de aceeaşi parte a magnetului
oricât aş încerca să comprim
continentul dintre noi?

Gardianul labirintului

Pupilele-i erau încă remediabile
Un par în iris singur troiena :
- În ochii tăi nu mai găsesc o cale
Lumina singurătăţii s-o împart la doi.
Se zbat prin gene visurile tale
Privirea suspinând necunoscutului din noi
Labirint-
Se lasă noaptea, nici nu mai ştiu cât ne e ceasul.
Priveşte orele cum mor
A fost şi carnea lor un rug cândva !
Nu ai de ce
Să-ţi nărui liniştea-ntre pierderile mele.
Lasă-mă singur.
Va trebui să trec în partea cealaltă
Uitându-mă doar înainte.
Hăul irisului tău
Iar mă vrea, mă asteaptă!
Deşert printre ploile tale,
De parca i-aş fi făcut vreodată vreun rău
Să mă iubească atât
În timp ce eu
Accept să fiu gardianul propriei mele închisori,
Să-mi închid
Şi deschid porţile pedepselor de fiecare zi
La răsăritul şi apusul viselor.

Subterfugii subterane după Darwin

Îmi place ideea de evoluţie din teoria lui Darwin pe care aş putea-o modifica puţin. Aşa încât eu cred că la început  a fost viermele. Că el se târa pe pământ, pe piatră, gresie sau pe asfalt cu 4X4 ascultând la maxim vermanele, că era vorba de viermăniţă, viermişori sau cu prietenii, colegii de muncă,el era vierme cu toată lumea. Se simţea bine în pielea lui încât n-avea timp să-şi facă pentru crisalida. Viaţa subterană atrage mai mult decât înălţimile nemărginite ale cerului. El e mereu ocupat cu consumatul frunzelor…celorlalţi.

Şi apropo de frunze, nu contează în ce ţară ar fi copacul!

Incursiune introvertită virtuală

există o pajişte pe care mi-ar place 

să alergăm mână în mână

desculţi, despuiaţi…

acolo unde e totul atât de ireal 

de verde, de perfect,

ca la facerea lumii, 

atâta poftă de viaţă

de parcă timpul… nu există

nici soarele nu arde

iar apele pure în albii

susură atât de transparent 

pajiştea divină a sufletelor noastre.

mereu zi

mereu primăvară.

ce sentiment

să ştii că de fapt

mâine nu există!

există doar iubirea noastră

- o joacă virtuală, 

ne aşteptăm noi- doi hoţi, 

gata oricând să-şi fure unul altuia visele,

ca să depunem triumfători 

la picioarele celuilalt fericirea,

păstrând fiecare pentru sine

supliciul cojilor de nucă al depărtării.

bine că există internetul,

altfel cine ştie cât am mai fi orbecăit 

rătăcindu-ne unul de celălalt

descoperirea?!

Blitz

alt timp, aceluiaşi flash:
- stătea cu capul în poala ei, 
ea făcea cârlionţi în părul lui -
cred că magia momentului e cauza.
nepătat cu vorbe,
nedistorsionat.
şi stelele…
ai văzut ce plin e cerul toamnei,
mai ţii minte stelele căzătoare?
le număram!
m-am întrebat mereu unde cad
şi de ce nu mă trezesc şi eu într-o zi
cu una în braţe,
un argument
pe buzele căruia
să fie şoptită raza de soare
lăsată în noapte
legământ.
apoi mult mai târziu
am înţeles,
că pământul inimilor noastre 
nu se roteşte!
şi nu mi-am vândut prietenia niciodată, 
niciunui steag.

Eşti?

bucăţele din inima ta s-au întâlnit 
cu firmituri din inima prefăcută în praf de stele.
planetele se fac din pulberi de stele.
poate ca si noi înşine am ascuns cândva praf de stele!
uneori privesc cerul
în nopţile de toamnă.
doar licuricii mai lipsesc…
licuricii au avut doar rolul de a presăra 
praf de stele în noapte
condimentând fericirea noastră…atunci…
numai noi n-am înţeles
ce e cu ei, de ce-au venit?
n-am înţeles că de fapt
erau doar un semn
şi nu i-am urmat!
poate că ei au vrut
să aducă praf de stele
cât pentru un nou pământ…
uff
de-am fi sculptat secunda clipei aceleia
chip de veşnicie ar fi avut!
lumea ar fi fost altfel.
am preferat însă
s-o ascundem în inimi
la loc sigur…
încă e un mister
cum am extirpat atât timp fără să mă doară
„sunt aici!!!!!!!”
ce ştiu eu?
poate că de-atunci clipa
a uitat să zâmbească spunând:
- nu-mi trece!
dacă de fapt
totul e…doar închipuire
şi într-o dimineaţă mă voi trezi
rătăcind într-o altă dimensiune
a pierderii!
o aceeaşi altă dimineaţă ciuntită
aruncată de-a valma
tocmai ca să nu înţeleg rostul
stelelor căzătoare
din nopţile toamnei?!

Chemare albastră

Am încercat să-nsemn în poarta zării
Albastrul începutului de drum,
Sculptând stingher în valul mării
Cu fluxul şi refluxul meu postum.

Cum miezul nopţii îşi destramă
Încetul cu încetul luna sub un nor
Durerea amintirilor se sfarmă
Neţărmurind privirea, într-un dor.

Când te zăresc în drumul meu eşti parcă
De printre trestii, un nufăr solitar.
Însingurate orizonturi în mine se îmbarcă,
Se scurg învolburate pietre de hotar.

Pescăruşul

valurile încă nu m-au atins…
câteodată mă gândesc
de-acolo de sus, din turn,
tot privind marea ce se deschide jos printre valuri
că n-o sa bage nimeni de seamă
un pescăruş odihnindu-se în mijlocul apei pentru un ultim zbor.
doar ecoul…
“aş vrea să fiu acum lângă tine să pot auzi şi eu ecoul!”
ce păcat,
turnul e prea strâmt pentru doi!
l-am construit singur
în mijlocul apei
puţin câte puţin, an de an
şi tot n-am ajuns încă la stele!
din nefericire…mi-au îmbătrânit visele!
nu-şi mai pot fixa aripile
câteodată mă gândesc, 
am pierdut secolul trecut încercând să-i supravieţuiesc
şi ceva din acesta!
oare am să mai văd stelele dintr-un petec de cer, printre frunzele toamnei 
sub ochii tai?