Mesaj într-o sticlă

MOTTO:
„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.
Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda”

Imagini întrupate ale unor mâhniri, regrete, iluzii
pierdute prin timpuri,
s-au materializat luându-mă în braţe
înainte de culcare sau urmărindu-mă
în fiecare umbră a fiecărei secunde,
ca nişte demoni ai ciuntirii de sine.
Eu…
Tocmai am aprins ultima lumânare speranţei.
Presupun că odata cu trecerea timpului
va fi din ce în ce mai obscur,
din ce în ce mai frig
sau poate că va arde la fel ca şi cântecul păsării spin
dintr-o dată unic,
înainte de a fi strapunsă de cea mai lungă beznă.
Nu-i aşa că bălteşte tristeţea,
ca o mocirlă a nisipurilor mişcătoare
în care orice zvâcnire disperată
ar face loc şi mai mult adâncirii?
Dacă nu voiam să risc
să-ţi vezi cuvintele in derivă
ca un mesaj plutind într-o sticlă
pe o mare a liniştii, am înţeles că trebuie să ştii de ce.
E…doar un efect al unor cauze
ce se vor dizolvate de-a lungul anilor în uitare.
Mai departe e prea mult ochilor mei să vadă.
Fiecare cuvânt care-mi iese pe buze
are acelaşi iz urât mirositor
de sentimente stătute
într-o albie în care altădată curgea învolburată ura.
Şi Ea m-a învăţat să-i pun stavilă,
să acumulez destulă încât
urându-mă pe mine însumi
să nu mai pot iubi niciodată.

Singur

Răul e pretutindeni!
Pe acelaşi peron, un pas nu pot face
Fără să mă ating
Şi atinsul să mă determine.
O să mai stau o zi, chiar dacă plouă.
Poate mâine voi avea loc.
Poate mâine voi avea timp.
Poate mâine voi putea să răzbat.
Ea trecuse aruncând un chiştoc,
Privindu-mă cu oarecare admiraţie.
Mi-a zâmbit, şoptindu-mi la ureche:
-Ştie cineva ce om bun eşti tu?
Încerc să-i răspund, încerc să mă mişc,
Dar picioarele nu mă ascultă.
Şi cuvintele
Stau fixate între vertebre,
Ca nişte lilieci aşteptând
Povara nopţii în peşteri.
Hm, noaptea…
Nu mai e nimeni în gară,
Doar eu şi pustiul
Nici n-am unde să plec.
Nici n-am de unde să vin.
Te iubesc, deşi acum eşti departe!
În trenul tău nici nu mai contează pustiul
Sau foamea, sau dorul, sau mâine, sau răul.
Răul…e pretutindeni!

Limba primordială

deși ne-au rescris istoria
nu s-au așteptat să ne găsească la fel,
dar naiv de inocenți
atunci când au hotărât să călătorească
de o parte și de cealaltă a curcubeului,
acolo unde e mereu cald
pentru că e mereu azi.
ei, încă nu aflaseră noaptea.
noaptea au inventat-o când au asfințit soarele
ca noi, căzând cu picioarele pe pământ
să luam lumea de la începutul cuvântului
devenit OM.
da, de ce râzi?
gândește-te,
OM este primul cuvânt inventat
din cea mai simplă vocală și cea mai simplă consoană
și voi habar n-aveți
că moșteniți limba îngerilor!

Omagiu poetului etern Marelui Adrian Paunescu

Eu n-am avut onoarea sa stau mai aproape de cel mult 20m de maestrul Adrian Paunescu si nici nu l-am vazut decat in cel mult 2 concerte ale Cenaclului, la Navodari, pentru ca Adjudul tineretilor mele a fost ocolit de turnee, fiind un orasel prea mic din Vrancea. Insa nu stiu daca am ratat 2 sau 3 emisiuni ale Cenaclului la radio si tin minte ca dadeam volumul la maxim pentru a intra complet “pana la gat” in atmosfera. Onoarea este doar de a fi fost contemporan cu Adrian Paunescu dar …aici este doar meritul bunului Dumnezeu. Apoi a venit nefericitul accident pe care-l asteptau securistii pentru a inchide miscarea care devenise mult prea periculoasa pentru regim.  A fost interzis, ca si cum n-ar fi putut restrictiona eventual doar turneele, au interzis tot ceea ce transmitea, toata frumusetea sentimentelor de mandrie nationala, iubire, unitate si libertate. Noi atunci aveam nevoie de sentimentul frumos national, melancolic, de poezie, de cultura si l-au inchis nepermis de nedrept.  Am spus intotdeauna despre aceasta revolutie culturala numita Cenaclul Flacara, care n-ar fi existat fara Adrian Paunescu, ca Woodstock este incomparabil pera stramt nici prin amploarea fenomenului, nici prin durata lui, nici prin adevarurile spuse si insusite.  De atunci nimeni si nimic n-a putut reface in inimile noastre aceste sentimente ciuntite.nici macar acele cateva zile de revolutie, de la 22 decembrie din care totusi n-au facut parte iubirea si toleranta.

Aţi spus c-a fost controversat şi nici nu vă cunosc măcar
Nu v-am văzut şi nici n-am auzit de voi
Ne-aţi implantat credinţa în zadar
Îmbălsămându-i demnitatea în noroi.

N-am înţeles de când credinţa unui om
Determină criteriul de valoare
Nu-i rodul bogăţia unui pom,
Un dar drumeţului să-i ţină de mâncare?

Voi nu puteţi pe el să-l îngropaţi de tot
Prieten, lui mereu i-a fost pămantul
Pasul lui prin ţară este şi va fi un clopot
Ce cheamă alături râul ramul şi românul.

El a stiut sa aprinda lumina frumusetii din noi asa cum nu a facut-o nimeni inainte. Poate ca un intamplator a plecat dintre noi acum. Poate ca plecarea lui e un semn san e intoarcem la valorile din noi, se ne iubim, sa fim uniti si sa fim liberi. Si daca intr-adevar ne respectam valorile ar trebui macar localitatile ticsite de istorie: Bucuresti, Alba Iulia, Tebea, Cluj, Iasi, Suceava…etc ar trebui sa aiba onoarea de a ridica macar o statuie impunatorului poet si sa-l numim poetul national al Romaniei cu tot respectul pentru Mihai Eminescu. A venit vremea ca Romania sa-si respecte si venereze  inestimabilele valori.  Ma gandeam ieri ce s-ar fi intamplat daca Adrian Paunescu se nastea in Spania…de pilda?

Maestre, ai grija de poporul tau acolo unde esti, stiu ca Dumnezeu te-a iertat, iarta-ne Doamne si pe noi cei care am ramas!

“Plangand m-am nascut pe-acest pamant

In timp ce voi m-ati asteptat razand

Si-am sa traiesc in asa fel, incat cand ma voi stinge

Razand sa-i parasesc pe cei ce ma veti plange”. (Adrian Paunescu)

Peisaj pseudoiluzoriu

mi s-au extirpat sentimente
și s-au amestecat
ca și culorile pe o pânză.
rezultatului
îi contează doar pentru mine valoarea.
n-am înțeles de ce,
tu n-ai luat de mână relația noastră,
să ții ritmul împreună cu ea
prin timpuri.

mereu ai prețuit pașii mai târziu decât noi,

iar pastelul rugii,

se poticnea alungat

în pragurile neprivirii tale.
nu știu dacă să mai sper
sau nu rămasului
în urma fricii de ieri,
o potcoavă de libertate cazonă.
aștept
să se decanteze altă zi,
acum nu mai pot hotărî nimic.
doar taci
și iartă-mă!

Mâine

mă simt nedrept de singur,
doar eu cu demonii mei
din ce în ce mai mari,
din ce în ce mai puternici,
din ce în ce mai slab.

de-atâta lehamite
și Luna o să încuie noaptea
într-un vis ciung
și-o să plecăm acasă
braț la braț, doi somnambuli
pășind refuzați
sub zodia bunului rămas…

mâine dimineață va fi loc mai mult
în inimile voastre,
iubiți-vă.

Tu nu

știu, n-ai putut, și-atunci
te-ai ascuns după lacrima asta
de fiecare dată
când m-ai întrebat
dacă s-a maturizat ceva în relația noastră
iar eu te alergam printre
celulele mele părtașe.
știu, tu nu poți, și-acum
firicel cu firicel se scurge
nisipul fin din destinațiile idealurilor mele
de trei degete,
sablate,
încercând să înțeleg
de ce mi s-a îngroșat
atât de profund ireversibil,
tristețea noaptea asta!
știu, n-ai să poți, și-atunci
mă vei repera
umil și stingher
printre părerile tale de rău
deja prea târzii
ca să ne mai dea cerul în aripi
dezlegarea migrației

Regina nopţii

de atâta căldură
s-a încins insinuanta Lună
surâzând complice părului tău
mereu verde.
promisul, golul, străveziul, nimicul,
toate
foşnesc printre tăcerile tale
rebele.
furişate timid,
două petale îmbărbătate de rouă
ascultă
iar noi
pictăm apusu-n cuvinte
de lut,
ce cad scrijelind
nopţii topite,
preludiul fremătatei dimineţi.
măcar anotimpul ăsta
iubeşte-mă târziu
un timp, o veşnicie,
apoi
să cadă gerul…

Dans cosmic

slăviţi şi goi
dansăm tăcuţi
din nou astral,
îmbraţişaţi în acelaşi ritm
doar lumina eternă
ne priveşte
zâmbind,
prin ochii noştri
ţinându-ne în braţe
spirala.
noi, iubirea şi veşnicia!
mereu aceiaşi,
mereu alături,
mereu acasă.
doar lumea
şi timpul regăsirii diferă
reamintindu-ne mereu
ceea ce ştim deja
că suntem..

Lasă-mă

am albit aşteptându-te
dar nu inutil
pentru că mi-am însuşit o parte din tine.
- cea mai frumoasă.
iar ţie ţi-a rămas restul tău
dezgolit,
pe care a trebuit să-l înfrunt vinovat
în acceptare
zi de zi,
noapte de noapte,
anotimp de anotimp,
cuvânt cu cuvânt.
nici nu ştiu cât am rămas
sau de ce.
pană şi ochii mei pedepsiţi
au renunţat să privească
refuzul.
încă te mai iubesc
lipsindu-te de mine.
ce mai aştepţi?