MOTTO:
„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.
Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda”
Imagini întrupate ale unor mâhniri, regrete, iluzii
pierdute prin timpuri,
s-au materializat luându-mă în braţe
înainte de culcare sau urmărindu-mă
în fiecare umbră a fiecărei secunde,
ca nişte demoni ai ciuntirii de sine.
Eu…
Tocmai am aprins ultima lumânare speranţei.
Presupun că odata cu trecerea timpului
va fi din ce în ce mai obscur,
din ce în ce mai frig
sau poate că va arde la fel ca şi cântecul păsării spin
dintr-o dată unic,
înainte de a fi strapunsă de cea mai lungă beznă.
Nu-i aşa că bălteşte tristeţea,
ca o mocirlă a nisipurilor mişcătoare
în care orice zvâcnire disperată
ar face loc şi mai mult adâncirii?
Dacă nu voiam să risc
să-ţi vezi cuvintele in derivă
ca un mesaj plutind într-o sticlă
pe o mare a liniştii, am înţeles că trebuie să ştii de ce.
E…doar un efect al unor cauze
ce se vor dizolvate de-a lungul anilor în uitare.
Mai departe e prea mult ochilor mei să vadă.
Fiecare cuvânt care-mi iese pe buze
are acelaşi iz urât mirositor
de sentimente stătute
într-o albie în care altădată curgea învolburată ura.
Şi Ea m-a învăţat să-i pun stavilă,
să acumulez destulă încât
urându-mă pe mine însumi
să nu mai pot iubi niciodată.
