de atâta căldură
se zbate văzduhul fierbând!
acum
nu mai pot spera
să-mi mai găseşti printre zile
căutările mele.
eu, cel care cere
mereu ce nu primeşte.
nu pot auzi infernul
de pe vârful buzelor tale,
atunci când
privirilor le-a fost refuzată
amintirea ta.
nu mai încap prin pupilele tale.
nu eşti a mea,
n-am nici un drept să-ţi fiu povară
şi nici măcar cheia celulelor tale nu o deţin.
e linişte, pustiul să-l îngâne
doar noi
-bulgări de pământ umblători-
în noaptea fierbinte
crăpăm monosilabic iubirea.

sigur că ai să-mi lipseşti!
gândurilor mele le vei canta prohodul
îmi vei trage iubirea peste ochii închişi
ca o umbră, a uitare
sau a pierdere…
tu nu te teme
va fi întotdeauna în spatele strălucirii tale.
a fost şi mereu te va urma.
nici nu vei şti
că voi fi lângă tine
iubindu-te mereu
singur…
ai să vezi
lumea ta e la fel
nici mai bună nici mai rea
fără mine!

mereu îmi zici

că viaţa e frumoasă.

aşa e am trecut şi eu pe lângă ea

admirându-i formele!

ei şi?

cel puţin teoretic

mâine va fi mai bine!

în oraşul meu

se ia amprenta sufletelor,

punându-le faţă în faţă,

de-o parte şi de cealaltă

a internetului.

şi atunci am văzut

că lumea ta nu există,

pentru că eu nu sunt

decât o atitudine în gândurile tale.

şi-atunci am ştiut

că lumea mea nu există,

pentru că în visele mele

oraşul meu şi-a zidit amprenta.

şi-atunci am simţit

ca oraşul meu

nici măcar al meu

nu mai e.

nu ar trebui să fii şi tu în locul meu,
într-o lume total străină
şi oarecum ostilă,
închis ca într-o celulă de criogenizare
interioară,
păstrat pentru veacuri mai sensibile
de privirile celor ce încă nu înţeleg.
ştii,
un nufăr odată
a vrut să scape din “cerc”
şi atunci s-a lăsat dus de curent.
e drept,
pe ţărmuri a văzut multe catedrale,
multe răsărituri s-au oglindit în drumul lui.
poate că aşa a învăţat să…
iubească frumuseţile din jur.
deşi interzise,
deşi comparate!
viaţa e atât de frumoasă, atât de perfectă,
atât de evident neîntâmplătoare,
atât de plină de tine
apa mea…
fii doar în locul tău!

lumea mea e completă cu tine
iar noi?
noi suntem două grăunţe de nisip
pe o plajă
contează doar pentru noi că suntem
şi radiem, aşa cum radiază toată lumea
lumina,
iar din când în când îmbrăţişându-ne vedem marea.
contează doar cum suntem!
tu iubeşti nemărginirea mării
eu visez înălţimile munţilor.
marea îmi place doar s-o ascult
şi să-i văd răsăriturile.
tu…
mă iubeşti
aşa cum nu înţeleg,
mă aştepţi
aşa cum nu gândesc,
mă simţi aşa cum nu ştiu,
mă cuprinzi aşa cum nu cred.
…
n-ai observat că până şi inimile au două braţe pentru a se îmbrăţişa?
acum
să lăsăm sa cadă noaptea peste iubirea noastră
mâine ne vom trezi din nou singuri;
două fire de nisip
de o parte şi de alta a plajei…

sigur că ai să-mi lipseşti!
gândurilor mele le vei canta prohodul
îmi vei trage iubirea peste ochii închişi
ca o umbră, a uitare
sau a pierdere…
tu nu te teme
va fi întotdeauna în spatele strălucirii tale.
a fost şi mereu te va urma.
nici nu vei şti
că voi fi lângă tine
iubindu-te mereu
singur…
ai să vezi
lumea ta e la fel
nici mai bună nici mai rea
fără mine!

mereu îmi zici

că viaţa e frumoasă.

aşa e am trecut şi eu pe lângă ea

admirându-i formele!

ei şi?

cel puţin teoretic

mâine va fi mai bine!

în oraşul meu

se ia amprenta sufletelor,

punându-le faţă în faţă,

de-o parte şi de cealaltă

a internetului.

şi atunci am văzut

că lumea ta nu există,

pentru că eu nu sunt

decât o atitudine în gândurile tale.

şi-atunci am ştiut

că lumea mea nu există,

pentru că în visele mele

oraşul meu şi-a zidit amprenta.

şi-atunci am simţit

ca oraşul meu

nici măcar al meu

nu mai e.

Pupilele-i erau încă remediabile
Un par în iris singur troiena :
- În ochii tăi nu mai găsesc o cale
Lumina singurătăţii s-o împart la doi.
Se zbat prin gene visurile tale
Privirea suspinând necunoscutului din noi
Labirint-
Se lasă noaptea, nici nu mai ştiu cât ne e ceasul.
Priveşte orele cum mor
A fost şi carnea lor un rug cândva !
Nu ai de ce
Să-ţi nărui liniştea-ntre pierderile mele.
Lasă-mă singur.
Va trebui să trec în partea cealaltă
Uitându-mă doar înainte.
Hăul irisului tău
Iar mă vrea, mă asteaptă!
Deşert printre ploile tale,
De parca i-aş fi făcut vreodată vreun rău
Să mă iubească atât
În timp ce eu
Accept să fiu gardianul propriei mele închisori,
Să-mi închid
Şi deschid porţile pedepselor de fiecare zi
La răsăritul şi apusul viselor.

Îmi place ideea de evoluţie din teoria lui Darwin pe care aş putea-o modifica puţin. Aşa încât eu cred că la început  a fost viermele. Că el se târa pe pământ, pe piatră, gresie sau pe asfalt cu 4X4 ascultând la maxim vermanele, că era vorba de viermăniţă, viermişori sau cu prietenii, colegii de muncă,el era vierme cu toată lumea. Se simţea bine în pielea lui încât n-avea timp să-şi facă pentru crisalida. Viaţa subterană atrage mai mult decât înălţimile nemărginite ale cerului. El e mereu ocupat cu consumatul frunzelor…celorlalţi.

Şi apropo de frunze, nu contează în ce ţară ar fi copacul!