Incursiune introvertită virtuală

există o pajişte pe care mi-ar place 

să alergăm mână în mână

desculţi, despuiaţi…

acolo unde e totul atât de ireal 

de verde, de perfect,

ca la facerea lumii, 

atâta poftă de viaţă

de parcă timpul… nu există

nici soarele nu arde

iar apele pure în albii

susură atât de transparent 

pajiştea divină a sufletelor noastre.

mereu zi

mereu primăvară.

ce sentiment

să ştii că de fapt

mâine nu există!

există doar iubirea noastră

- o joacă virtuală, 

ne aşteptăm noi- doi hoţi, 

gata oricând să-şi fure unul altuia visele,

ca să depunem triumfători 

la picioarele celuilalt fericirea,

păstrând fiecare pentru sine

supliciul cojilor de nucă al depărtării.

bine că există internetul,

altfel cine ştie cât am mai fi orbecăit 

rătăcindu-ne unul de celălalt

descoperirea?!

Blitz

alt timp, aceluiaşi flash:
- stătea cu capul în poala ei, 
ea făcea cârlionţi în părul lui -
cred că magia momentului e cauza.
nepătat cu vorbe,
nedistorsionat.
şi stelele…
ai văzut ce plin e cerul toamnei,
mai ţii minte stelele căzătoare?
le număram!
m-am întrebat mereu unde cad
şi de ce nu mă trezesc şi eu într-o zi
cu una în braţe,
un argument
pe buzele căruia
să fie şoptită raza de soare
lăsată în noapte
legământ.
apoi mult mai târziu
am înţeles,
că pământul inimilor noastre 
nu se roteşte!
şi nu mi-am vândut prietenia niciodată, 
niciunui steag.

Eşti?

bucăţele din inima ta s-au întâlnit 
cu firmituri din inima prefăcută în praf de stele.
planetele se fac din pulberi de stele.
poate ca si noi înşine am ascuns cândva praf de stele!
uneori privesc cerul
în nopţile de toamnă.
doar licuricii mai lipsesc…
licuricii au avut doar rolul de a presăra 
praf de stele în noapte
condimentând fericirea noastră…atunci…
numai noi n-am înţeles
ce e cu ei, de ce-au venit?
n-am înţeles că de fapt
erau doar un semn
şi nu i-am urmat!
poate că ei au vrut
să aducă praf de stele
cât pentru un nou pământ…
uff
de-am fi sculptat secunda clipei aceleia
chip de veşnicie ar fi avut!
lumea ar fi fost altfel.
am preferat însă
s-o ascundem în inimi
la loc sigur…
încă e un mister
cum am extirpat atât timp fără să mă doară
„sunt aici!!!!!!!”
ce ştiu eu?
poate că de-atunci clipa
a uitat să zâmbească spunând:
- nu-mi trece!
dacă de fapt
totul e…doar închipuire
şi într-o dimineaţă mă voi trezi
rătăcind într-o altă dimensiune
a pierderii!
o aceeaşi altă dimineaţă ciuntită
aruncată de-a valma
tocmai ca să nu înţeleg rostul
stelelor căzătoare
din nopţile toamnei?!

Chemare albastră

Am încercat să-nsemn în poarta zării
Albastrul începutului de drum,
Sculptând stingher în valul mării
Cu fluxul şi refluxul meu postum.

Cum miezul nopţii îşi destramă
Încetul cu încetul luna sub un nor
Durerea amintirilor se sfarmă
Neţărmurind privirea, într-un dor.

Când te zăresc în drumul meu eşti parcă
De printre trestii, un nufăr solitar.
Însingurate orizonturi în mine se îmbarcă,
Se scurg învolburate pietre de hotar.

Pescăruşul

valurile încă nu m-au atins…
câteodată mă gândesc
de-acolo de sus, din turn,
tot privind marea ce se deschide jos printre valuri
că n-o sa bage nimeni de seamă
un pescăruş odihnindu-se în mijlocul apei pentru un ultim zbor.
doar ecoul…
“aş vrea să fiu acum lângă tine să pot auzi şi eu ecoul!”
ce păcat,
turnul e prea strâmt pentru doi!
l-am construit singur
în mijlocul apei
puţin câte puţin, an de an
şi tot n-am ajuns încă la stele!
din nefericire…mi-au îmbătrânit visele!
nu-şi mai pot fixa aripile
câteodată mă gândesc, 
am pierdut secolul trecut încercând să-i supravieţuiesc
şi ceva din acesta!
oare am să mai văd stelele dintr-un petec de cer, printre frunzele toamnei 
sub ochii tai?

Acum e doar între noi

interesante nuanţele de roşu aprins 
frunzei pe cerul toamnei,
se coace până şi cerul apoi cade 
pârguit pe pământ 
cade obosită şi umbra.
am rămas doar noi doi.
acum e între noi
eu şi soarele
umbra…a murit!
îi văd sufletul dogorind 
de pe suprafaţa ostilă a Terrei.
Terra eşti tu
mereu aproape lângă mine,
mereu departe de atingeri.
acum e doar între noi
eu 
născut prea târziu,
un copil bătrân,
sărind şotronul peste
adolescenţa cu iz de toamnă,
de vie,
de tine
şi soarele…

Şi ce-ai să faci?

Tu nu te închini icoanei
Fericirii, neatinsă!
Important e că într-o zi va fi altfel.
Poate că pentru mine atunci 
Nici nu va mai conta
Fiindcă 
Într-o singură zi 
Vor concedia umbra pământului meu!

Peste tot în juru-mi…piruete ‘ntr-un picior 
Într-un dans relativ, neînţeles…mie.
Mă gândeam că acum nu poţi pune preţ
Peste nimic.
Doar dansul, stupid de neînţeles contează!
Şi-i spun ăsteia: viaţă!!!
Ştiu!
Dimineaţă te-a trezit
Amintirea urmelor buzelor mele
Pe faţă.
Dar vezi tu,
Acum trebuie să-mi pansez sufletul!

Copacii fără cruci

În ochiul meu rămâne rana
Privirii tale disecate-n amintire,
Dar urma paşilor îţi poartă vina
Sculptată-n remuşcări spre nemurire.

Au ars stigmatizaţi cei fără soţ azi plopii,
În margini de prăpastii, străjuind o poartă.
Iau idealul din cenuşă şi-i apropii
Ceasornicului clipa, timpul să-l împartă.

Copacii fără cruci au tot crescut cedând furtuna.
-un veac sau poate două fie aşteptarea-
Ei nu-şi mai ţin pe creste ascunsă luna
Li-i scrumul jurămintelor de-atunci pădurea.

Încrederea clipei

Prin ochii tăi mai plâng icoane
Iertate sub streşini
Şi tu unde eşti?
Nicicând deasupra
Privind în urmă,
Rămasă-n bătaie de vânt
Cenuşă a unui vulcan rătăcit,
Aşteptând să audă
Zgomotul spargerii clipei 
Cândva fluid fierbinte
Între vârf şi cădere.
Mereu avem
Măcar trei puncte de sprijin.
Uneori rămân două.
Alteori rămane doar una.
Uneori ne desparte o singură unghie.
Alteori rămâne Speranţa…

Întunericul ca stare de spirit

Am uitat demult cum arăt! 
Aceleaşi urme,
Acelasi pustiu,
Aceeaşi beznă…
Şi tu-mi pretinzi infernul!
Frumuseţea e doar o stare de spirit,
Mâinile sunt doar unelte ale sufletului.
La început a fost cuvântul.
În întunericul obscen sunt plante
Ce-şi caută fiecare
Raza sa,
Să nu piardă clipa
Scurgându-se ‘ntre veacuri
În beznă.